Abrud, un oraș cu o istorie fascinantă, a fost cândva unul dintre cele mai bogate centre din Transilvania. Situat în județul Alba, în Munții Apuseni, orașul a intrat în legendă datorită minelor de aur care i-au adus prosperitate de-a lungul secolelor. În prezent, mai puțin de 4.500 de oameni locuiesc în acest oraș.

Minele de aur din apropierea Abrudului au o istorie care se întinde până în Antichitate, cele mai renumite fiind cele de la Roșia Montană, aflate la doar 12 kilometri distanță. Istoricii susțin că Abrudul ar fi fost o așezare dacică, cunoscută sub denumirea de Abruttus, iar aurul din această regiune ar fi fost unul dintre motivele pentru care armatele împăratului Traian au pătruns în Dacia.

Începând din Evul Mediu, orașul Abrud a trecut prin mai multe „epoci de aur” care l-au transformat în unele timpuri într-unul dintre cel mai bogat orașe din Transilvania.

„Din anul 1843 ne-a rămas un buget al Abrudului, care arată la venituri 4.691 florini și la cheltuieli 3.312 florini, iar avere a orașului în bani 17.066 florini și alte bunuri 5.667 florini. Populația la această dată era de 4.000 suflete. Din tabloul bugetelor orașelor ardelene publicat de d. Petru Suciu reiese că Abrudul a avut avere în bani gata mai mare decât Clujul, Turda, Brașovul, Mediașul, Bistrița, Sebeșul-Săsesc; dar nu avea buget mai urcat decât nici una din aceste localități, deși veniturile de altă natură întreceau pe cele ale orașelor Alba Iulia, Dej și Bistrița”, arăta istoricul Ion Rusu Abrudeanu, în 1928.

Abrudul era locul unde sute de localnici preschimbau, la oficiile statului și la angajații acestora, ori la târgoveți, aurul scos din minele învecinate în monede, pentru ca apoi să își poată face târguielile tot aici.

„Aurul era – și este și azi – primit la schimb topit sau chiar netopit. Proprietarii de mine, ca și lucrătorii minieri, care mai înstrăinau din când în când și din aurul proprietarilor – căci să nu se uite, că de când e lumea, aurul a fost și este ochiul dracului – după ce puneau mâna pe bani și își cumpărau bucate și alte lucruri trebuincioase pentru casă, se așezau apoi la chef, care de multe ori ținea câte două si trei zile. De aici vorba cântecului, pe care îl auzeam în copilăria mea, acum 50 de ani: Mergem Lunea la oraș, Să venim Joi, mintenaș!”, scria Ion Rusu Abrudeanu.

Povestea mămăligii sărate cu aur pisat

Localnicii erau harnici, dar din cauza ușurinței cu care câștigau banii și a bogatelor mine de aur erau cheflii, amatori de lux și risipitori, își amintea acesta. Și în secolele precedente li se dusese vestea.

„Cronicarii vechi scriu că pe vremea regelui Matei Corvinul, primarul Abrudului când mergea în sărbători la biserică, încălța cizme cu potcoave de aur, imitând pe regele Matei. Tot cronicarii de mai sus spun că pe vremuri trăia la Abrud un locuitor cu numele Anghel, care era atât de bogat, încât în loc de sare, presăra mămăliga cu aur pisat ca nisipul și își cumpăra arme de lux de la cel mai renumit armurier italian cu numele Lazarino Comenazzo. În urmă, după ce și-a pierdut averea în lux și petreceri, pe care le făcea în cârciuma unui anume Gligor, oamenii râdeau de el și îl întrebau: Unde-i pușca Lazarin? E la Gligor pentru vin! Dar pistolul Comenaz? Tot la el pentru vinars!”, arăta Ion Rusu Abrudeanu.

Minele de aur din jurul Abrudului au fost naționalizate în primii ani de comunism, iar în anii 2000 au fost închise. Puținii localnici din Abrud care mai muncesc în minerit sunt angajați la Cupru Min Abrud, societatea de stat care gestionează cariera minieră de la Roșia Poieni, scrie Adevărul.