Jurnalistul Ciprian Rus, de la Formula As, printre cele mai talentate penițe din țară, a lucrat mulți ani și la Cluj și l-a cunoscut pe fotoreporterul Mircea Roșca, dispărut dintre noi prematur zilele trecute.

Cei doi au lucrat împreună, iar acum Rus i-a dedicat câteva rânduri de aducere aminte a unui fotograf de geniu. Mircea Roșca a avut probleme cardiace grave și a suferit un transplant de inima anii trecuți, dar soarta nu i-a surâs și nu a putut duce mai departe o viață normală, așa cum spera!

”Fotoreporterii sunt făcuți dintr-un aluat aparte: direcți, asumați, cu o înțelegere aparte a meseriei, care vine din însăși intimitatea relației lor cu subiecții și subiectele cărora le surprind eternitatea în clipita unui click. Vorba e vorbă pentru ei. Dincolo de această conștiință profesională, ce contrastează adesea cu boemia inerentă jurnalismului, fotoreporterii sunt pâinea lui Dumnezeu: grijulii, solidari, generoși. Numai cine n-a făcut teren la viața lui nu știe ce binecuvântare e să ai un fotoreporter pe care să te poți baza!

Am avut bucuria să lucrez, într-un fel sau altul, într-un proiect sau altul, cu câțiva dintre cei mai buni fotoreporteri din Cluj. Cu Mircea, pe care îl știam de mic, din cartier, din Turda, m-am întâlnit la mijlocul anilor 2000, în proiectul „Sport CJ”. Independent când asta era cu adevărat o excepție, muncitor din cale afară, profesionist fără rest, mereu acolo unde nu putea ajunge nimeni, la meciuri de liga a III-a, la Dej sau Gherla, pe caniculă, pe ploaie, pe ninsoare. Cel care, spre deosebire de cei mai mulți dintre noi, putea alege calea ușoară, a băiatului de bani gata, a ales calea cea mai grea și cea mai frumoasă.

Ani de zile, de la București, am continuat să lucrez cu fotografiile lui de la Cluj. Mircea rămăsese același om cu care nu era nevoie să vorbești ca să ai imaginile cu care îți doreai să îți ilustrezi articolele. Orice originalitate de paginare ți-ar fi trecut prin cap, găseai la Mircea ceva care să îți susțină ideea. Ne-am întâlnit ultima oară acum destui ani, chiar la Turda, când m-a ajutat la un interviu greu, înghesuit după o zi lungă. Pierdusem, între timp, rutina muncii cu un fotoreporter pe teren, dar prezența profesionistă a lui Mircea era un standard care te obliga. S-au păstrat de atunci doar imaginile de pe retina aparatului său, printre cele mai dragi mie, cuvintele sunt, azi, prea sărace să suprindă însuflețirea cu care își făcea meseria.

Fotoreporterii sunt făcuți din alt aluat, iar Mircea era din cel mai bun aluat. O inspirație din toate punctele de vedere, și încă și mai mult când venea vorba despre drepturile breslei. Comunitatea profesioniștilor de presă pierde nu doar perspectiva sa luminoasă asupra realității, pierde și o voce independentă și curajoasă.

În tot ce a făcut, Mircea a pus la bătaie nu o inimă, a pus două. 🖤🖤”.

Condoleanțe familiei”!